Povestea lui Ping și Pong

A fost odată ca niciodată un vrednic tânăr căruia îi era foarte dragă munca. De cum răsărea soarele, își punea merinde în dăsagă și trebăluia cât era ziua de lungă. Și-a construit o căsuță, apoi o casă mai mare, iar apoi un castel cu o grădină frumoasă și mereu înflorită. Avea fânețe și păduri, animale și păsări, iar lumea a început să-l numească cel mai drept împărat din acele ținuturi. La curtea lui au venit oameni de seamă, iar slujitorii erau din cei cu inima caldă și pasul sprinten.

Printre ei, se aflau doi prieteni: Ping și Pong pe numele lor. Erau mereu veseli și săritori în a-i ajuta pe ceilalți slujitori să-și ducă munca la bun sfârșit. La ei, fiecare zi era un prilej de bucurie. O idee năstrușnică, o surpriză, un gest frumos: nu se încheia ziua fără ca cineva să nu exclame: „Ping și Pong, de unde aveți voi atâta voie bună?!”.

Într-o zi, împăratul a adus la castel o fată tânără și frumoasă. Păr lung și blond, ochi mari și sclipitori, trup tras prin inel. Împăratul a fost orbit de chipul ei și în scurt timp a luat-o de soție. Tânăra împărăteasă zâmbea mereu, dar nimeni nu știa că noua stăpână era de fapt o vrăjitoare rea, care s-a folosit de licori magice pentru a se transforma într-o fată frumoasă. Ea a preluat o parte însemnată din treburile de la curte și a decis că doar ea îi va mai pregăti împăratului ceaiul pe care acesta îl bea dimineața și seara. Pe ascuns, vrăjitoarea punea în fiecare ceașcă de ceai câte o picătură de „Tinctura Urâtului”. Era o fiertură pregătită din plante otrăvitoare și duh de fiare sălbatice. Cu „Tinctura Urâtului”, sufletul împăratului devenea tot mai negru. Înțelepciunea pe care supușii o apreciau la el s-a transformat în aroganță și nechibzuință. Vorbele lui calde au devenit urlete și grosolănii. Munca lui cinstită a fost înlocuită cu negoț îndoielnic. Slujitorii vorbeau pe la colțuri și erau tot mai triști de ce se întâmplă cu împăratul lor. Singurii care au rămas la fel de veseli erau Ping și Pong. Și tot ei au rămas unica rază de bucurie pentru slujitorii din ce în ce mai asupriți.

Vrăjitoarea a obținut ce își dorea: a transformat castelul plin de zâmbete într-un loc mohorât, iar pe ea stăpâna acestui loc. Totuși, Ping și Pong erau încă acolo. Erau ultimul ei obstacol pentru a-și crea împărăția după voia ei. A urzit atunci un plan.

S-a trezit într-o dimineață, înainte ca oricine altcineva să facă ochi. L-a luat cu ea și pe bufonul castelului, care avea o inimă la fel de rea ca și a ei. Bufonul era supărat și invidios că slujitorii îi iubesc pe Ping și Pong mai mult decât pe el. Au plecat călare în pădurea unde trăia Ursul cu blana argintie. Era un animal deosebit, care avea puterea de a vedea viitorul. Nimeni nu avea dreptul să îi facă vreun rău pentru că, în vremuri grele, împăratul îi cerea ajutorul pentru a lua decizia cea bună. Vrăjitoarea și bufonul au luat cu ei pușca cu glonț de piatră vulcanică și au așteptat ascunși în tufișul de lângă izvor. Știau că, în fiecare dimineață, Ursul cu blana arginite vine să bea apă de acolo. Când ceasul din curtea castelului a bătut ora 7 fix, animalul a apărut parcă de nicăieri. Primele raze ale zilei îi atingeau blana, iar aceasta strălucea în sclipiri de diamant. Vrăjitoarea vroia să distrugă tot ce e frumos, așa că această imagine de basm a făcut-o să-și armeze cât mai rapid pușca și să tragă direct spre inima ursului. Țintă perfectă! Bietul animal nici nu s-a zbătut, a murit pe loc. Cei doi l-au legat și l-au târât până la castel. Bufonul i-a luat blana și i-a așezat-o în camera lui Ping și Pong, când aceștia erau plecați. Din carnea ursului, vrăjitoarea i-a pregătit împăratului o tocăniță delicioasă. A pus în ea tot ce a rămas în sticluța de „Tinctura Urâtului”, pentru a fi sigură că acesta nu va mai avea nicio urmă de bunătate în el.

I-a servit această mâncare la prânz. Împăratul era atât de uimit de gustul delicios al tocăniței pregătite de soția lui, că nu-i mai răzbea în laude. Împărăteasa, adică vrăjitoarea cu chip frumos, zâmbea cu mulțumire. Deodată, cineva a trântit ușa camerei de masă. Bufonul intră grăbit.

„Cine-i netrebnicul care îmi întrerupe acest delicios festin?!” spuse mâhnit împăratul.

„Stăpâne, stăpâne, Ursul cu blană de argint… nu mai este!” strigă Bufonul

„Dar e cu neputință. El e atât de prețios pentru împărăția noastră!” zise cu prefăcătorie vrăjitoarea

„Cine ar fi făcut așa ceva?!” urlă împăratul

Era momentul pe care Bufonul îl aștepta:

„Stăpâne… Ping și Pong!”

„E cu neputință! Ăștia doi nu sunt în stare de nimic rău. Îi văd eu și îi vede toate împărăția. Se zbenguie și se distrează ca niște neghiobi, dar să omoare ceva dau pe cineva nici socoteală!” spuse împăratul.

„Îți jur, stăpâne! Am văzut eu blana de urs așezată la ei în cameră. Neciopliții și-au făcut covor din ea!” zise Bufonul.

Împăratul se ridică și plecă hotărât spre odaia de la etaj unde cei doi prieteni stăteau de obicei. Nu-i găsi acolo, însă blana de urs era, într-adevăr, întinsă pe jos. Cu toată răutatea pe care Vrăjitoarea i-o plantase în suflet, împăratului tot îi era greu să creadă că Ping și Pong au făcut asta. Văzându-i ezitarea, împărăteasa îi spuse:

„Nu e nicio altă cale. Trebuie să-i alungi de la curtea noastră. S-au prefăcut atâta timp și ne-au înșelat încrederea… Trebuie să-i alungi! Trebuie!”

„Chemați-i pe Ping și Pong!” ordonă împăratul.

Cei doi veniră țopăind de veselie, ca de obicei.

„De astăzi, nu vreau să vă mai văd la curtea mea!” spuse răstit împăratul.

„Stăpâne…” reușiră să murmure încremeniți Ping și Pong. Nu înțelegeau nimic din ceea ce se întâmplă.

„Acum!” zbieră împăratul și ieși din odaie.

„Grăbiți-vă, să nu se supere mai tare!” spuse Vrăjitoarea în șoaptă, păstrându-și aerul fățarnic.

Ping și Pong își strânseră cu lacrimi în ochi cele câteva lucrușoare pe care le aveau. Apucară să își ia rămas bun doar de la câțiva prieteni de-ai lor de la castel.

Au ieșit pe poarta curții împărătești fără să privească înapoi. Li s-a făcut o nedreptate, nu înțelegeau de ce. Erau necăjiți, dar cu toate acestea, îi ei mai sclipea voioșia. Nu își doreau răzbunare, nici măcar nu își doreau să afle cine le-a vrut răul și de ce. Încotro vor merge nici ei nu știau, dar pășeau hotărâți.

„Știu! Ne vom face propria noastră împărăție!” zise Ping.

„Propria noastră împărăție?” se miră Pong.

„Da, Pong! Îi vom spune LUMEA LUI PING ȘI PONG. Va fi un loc unde nu vor exista împărați și slujitori, unde ne vom juca și vom râde cât e ziua de lungă!”

„Bună idee, Ping! Și vom învăța să colorăm, să cântăm și să construim obiecte pline de magie!”

Nici nu au stat mult pe gânduri, iar cei doi prieteni nedespărțiți au început treaba. Au construit un castel înalt cu multe multe turnulețe, cu pereți înveliți în ambalaje de bomboane. Tocurile ferestrelor le-au fabricat din nasturi și mărgele, iar ușile din tablă de școală mâzgălită. Copacii din curtea lor erau din baloane colorate, iar când înfloreau, florile erau, desigur, tot din baloane. Paturile, masa și scaunele erau din turtă dulce, iar lumina era asigurată de sute de licurici cărora le-au făcut căsuță pe tavan. Păsări și animăluțe au îndrăgit locul și au umplut cu viață Lumea lui Ping și Pong. Cei doi prieteni erau cât se poate de fericiți!

Nicăieri nu s-a mai văzut o împărăție atât de veselă și colorată ca cea a lui Ping și Pong! Vestea ei s-a dus peste mări și țări, iar copii mari și mici veneau aici să găsească jocuri și bucurie. Ping și Pong îi primeau pe toți și fiecăruia îi pregătea câte o surpriză. Iar cei care veneau nu își mai doreau să plece, atât era de frumos acel loc.

Lumea lui Ping și Pong există! Există în fiecare zâmbet de copil, în fiecare petrecere reușită, în fiecare joc și cântec. Vino și tu în Lumea lui Ping și Pong!